Zăpada cade cu furie peste Rădăuți. Trecutul freamătă sub tălpile noastre. Pisici jucăușe parcă nu vor să priceapă ce înseamnă gerul. Sosesc știri despre oameni care au murit înghețați. Cu căldura sufletelor noastre să ne întoarcem spre trecut.

Învăţătorul Gheorghe Popadiuc a trăit la Rădăuţi între anii 1865 şi 1935. Era un om de statură medie, cu fruntea înaltă şi mustaţa răsucită. În anul 1902 avea să ctitorească un locaş de învăţămînt, şcoală care îi poartă şi astăzi numele. În acel an însă puţini bănuiau ce rol important va juca Gheorghe Popadiuc în activitatea culturală a Rădăuţiului. Apărea îmbrăcat elegant, cu vestă şi pălărie din fetru şi avea parte de suficientă notorietate în rîndul bucovinenilor. În 1920 avea să ajungă preşedinte al Societăţii poporale "Ştefan cel Mare". Societatea avea un cor, o orchestră şi un teatru. "Corul plugarilor" era format numai din ţărani rădăuţeni şi îşi desfăşura activitatea sub îndrumarea lui Mihai Bodnariu. La acea dată, Gheorghe Popadiuc era deja primarul Rădăuţiului, primul de origine română. În 1934, cu ocazia semicentanarului morţii lui Ciprian Porumbescu, corul a prezentat opereta "Crai nou", pentru care a primit medalia de aur la Cernăuţi. Spectacolele de teatru aveau loc la Sala Casei Germane. În 1932, sosea la Rădăuţi chiar marele artist George Enescu, care avea să-i lase cu răsuflarea tăiată pe iubitorii de muzică veniţi să-l asculte interpretînd "Balada" lui Ciprian Porumbescu. Presa vremii semnala cu entuziasm spectacolele organizate la iniţiativa lui Gheorghe Popadiuc. În anul 1930, într-o clădire a restaurantului "Schoter", Gheorghe Popadiuc, plin de viaţă şi aspiraţii, participa la inaugurarea filmului "Două inimi într-un vals". Peste numele românului Gheorghe Popadiuc s-a aşternut uitarea. Doar veteranul Dimitrie Popadiuc, nepotul fostului primar îi mai rostea cu mîndrie numele, iar arhivele păstrează imaginea unui bărbat cu privirea clară şi conturul blînd al obrazului...
Dar ce se întîmpla în acest timp la Rădăuți?


În anul 1889, Societatea pe Acţiuni Căile Ferate Locale din Bucovina se obliga să termine construirea liniei ferate Dorneşti–Rădăuţi. După numeroase încercări de amplasare a gării în nordul sau sudul oraşului s-a hotărît ca locaţia să fie între spital şi cimitir. Începute la 20 iulie 1889, lucrările s-au terminat în acelaşi an, în luna octombrie. Linia ferată Dorneşti–Rădăuţi, în lungime de 8,377 kilometri, s-a dat în exploatare în ziua de 17 octombrie 1889. Pe traseul pînă la gară au mai fost stabilite încă două halte pentru călători: Plop şi Gara Mică. Linia ferată străbate şi astăzi centrul aşezării.
La început circulau zilnic trei garnituri mixte, cu legături la trenurile accelerate şi personale de pe linia Lemberg–Cernăuţi–Suceava. Toate garniturile opreau în Dorneşti, vinerea, în zi de tîrg, adăugîndu-se o cursă suplimentară. Cu o viteză de numai 10 kilometri pe oră, trenul parcurgea distanţa Dorneşti–Rădăuţi în trei sferturi de ceas. Iar ca să nu se întîmple, Doamne fereşte, vreo nenorocire, dintr-un loc numit Dealul Crucii, sosea înaintea trenului un călăreţ, care atenţiona cu un clopot intrarea "carului de foc" în oraş.
Obrazul fin s-a ţinut cu cheltuială...
Înainte de construirea liniei ferate, transportul în afara Rădăuţiului se realiza cu birjele sau căruţele. După darea în exploatare a căii ferate, birjele se foloseau numai la transportul orăşenesc sau pentru agrementul domnilor mai subţiri. Domnii ţineau morţiş să satisfacă mofturile cucoanelor, iar dacă o plimbare cu birja de la Rădăuţi la Suceviţa costa 8 coroane, nu era mare lucru pentru cineva cu principii şi onoare. După anul 1930, tarifele s-au modificat, raportîndu-se la distanţă, dar şi la greutatea bagajului şi a persoanei transportate. Nostime vremuri, bizari oameni...
Ce s-ar fi făcut oare unii dintre bucovinenii noştri de azi care întrec binişor suta de kilograme?
La începutul secolului XX, trenurile care circulau prin Rădăuţi ajungeau în gară cîte două dimineaţa şi seara şi unul la prînz. Dar ce le trecuse prin cap rădăuţenilor? Ceasurile de la gară erau special date cu 45 de minute în urmă faţă de ora oficială pentru ca orice întîrziat să aibă timp să prindă trenul. Astăzi locul cunoscut cîndva ca fiind Gara Mică este marcat printr-o căsuţă de amanet unde cei aflaţi într-o nevoie merg să împrumute un bănuţ. Este ca şi cum istoria ar vrea să ne ia cu dobîndă timpurile de dantelă şi catifea.
Atît pentru astăzi! Ceasul meu este dat în urmă cu o sută de ani, trebuie să-mi îmbrac mantia de gală şi să dispar în foşnetul paginii de ziar... Pe aici, pe undeva, învățătorul Gheorghe Popadiuc îmi face semn cu mîna spunînd în șoaptă că iarna este oarbă. Nu mai vede frumusețile de odinioară.