Domnule Crin Antonescu,
Dintr-un punct de vedere putem să vorbim de la egal la egal. Deşi eu sunt o... ilustră necunoscută, iar Domnia Voastră un distins candidat perdant la Preşedinţie.Suntem amândoi din familii de sinucigaşi.Tatăl meu s-a sinucis din pricina comuniştilor, care i-au luat via şi pădurea şi i-au spus că e o secătură din spiţa chiaburilor.Eu am reuşit în viaţă pe jumătate, dând din coate ca un copil al nimănui,copilul sinucigaşului din satul Pietrărie,de pe dealurile Iaşilor.Nu mă priveşte cum a murit soţia Domniei Voastre dar soarta mea seamănă întrucâtva cu destinul aceluia silit să poarte povara aproapelui care îşi ia viaţa. Suntem amânoi blestemaţi.Dumneavoastră faceţi istorie, eu scriu jurnalul unui orăşel poate uitat de lume.

Domnule Crin Antonescu,ce frumos aţi vorbit despre morţii de la Revoluţie, ce adânc aţi amintit de datoria pe care o aveţi faţă de copilul Domniei Voastre,cum a mai tresărit mama mea ,biata de ea,când aţi adus în discuţie onoarea şi datoria ...

De câteva zile nu mă mai uit la televizor şi nu vreau să mai aud de numele Domniei Voastre până când nu voi şti ce s-a întâmplat în Decembrie 89,până când nu voi înţelege ce au căutat minerii pe străzi şi de ce au lovit intelectuali nevinovaţi. Ar trebui să-mi răspundeţi mie şi sutelor de români care poate v-au aplaudat discursul.Nu mă mai interesează ce a făcut Preşedintele Băsescu în campania electorală din 2004.Dacă un bărbat care a lovit un copil nu poate conduce o ţară, atunci un om care se face părtaş cu tenebrele Revoluţiei şi cu dezastrul Mineriadei nu poate decât să plece departe,departe într-un loc din care să i se audă doar numele...

Vă scriu această scrisoare pentru că îi sunt datoare tatălui meu.Vă scriu pentru că nu vreau ca tata să se răsucească în mormânt datorită tăcerii mele, care ar fi un gest de laşitate strigătoare la cer.Poate că îmi veţi da răspunsul întrebându-i pe aliaţii Domniei Voastre. Poate că nu v-aţi pierdut demnitatea.Poate.

Cu respect,Mălina Aniţoaei – Rădăuţi,Suceava

Niciun fulg de zăpadă...1 Decembrie nu a venit şi totuşi eu astăzi mi-am făcut bradul de Crăciun.Mă grăbesc.

Nu mai am timp şi nici răbdare să aştept. Am fost în concediu fără plată, aşa că nu am avut obligaţia de răspunde la telefoane.Ca să nu mă gândesc la moartea unchiului meu,survenită zilele astea... ( ca şi cum ,da,asta îmi mai lipsea! )şi la atâtea altele... L-am ascultat de zeci de ori pe Michael Bolton.,,Love Song’’.Ideea e că de multe ori prietenii nu te sună când ai avea nevoie. Poate că i-am dezamăgit,poate că i-am speriat, poate că au descoperit că nu sunt ceea ce credeau.Nu mai contează. Privesc bradul meu de Crăciun şi detest că nu pot opri timpul. Politicienii m-au obosit,intrigile m-au obosit. Îmi fac rugăciunea de noapte şi ma retrag în vis.Cât de puţin trăim şi cât de prosteşte ne purtăm!

Pentru prietenul meu Îngerul negru,poet şi scriitor de literatură fantastică-

un text pe care l-am scris cu toată inima şi pe care îmi doresc să-l repostez

Mi-ar plăcea ca viaţa mea să fie o povestire scurtă, dar plină de consistenţă şi savoare, scrisă de Cehov. Mi-ar plăcea ca în fiecare dimineaţă să aud foşnetul unei file,arcuindu-se peste şalul bunicii pe care îl păstrez în dulap. Franjurile mi-ar cădea unul câte unul peste faţă,peste mâini,mi-ar aminti că sunt un biet Pescăruş rănit. Mi-ar plăcea să aud că sunt iubită, însă iubirea toată să încapă în cuvinte puţine,în vorbe cărnoase,pline de har. Mi-ar plăcea ca însăşi viaţa mea să fie o veveriţă privită prin fereastra unui azil în care bătrânii se încălzesc în jurul sobelor de teracotă albă. Dacă aş fi o veveriţă nu aş şti să scriu,aş face cu ochii şi lăbuţele doar virgule mici în care aş închide soarele dimineţilor speriate de primăvară. Îmi plac adevărurile mari spuse rostuit în fraze scurte. Caut o dragoste ca o flacară pe care nu a spus-o nici măcar un scriitor talentat. Îmi caut propria dragoste rătăcită în punctul pe care refuz să-l aşez în lumina lămpii de care se agaţă fluturii,prietenii mei neobosiţi din noapte. Nu abdic.În jurul meu toată lumea foloseşte multe cuvinte pentru lucruri de nimic.

Nu mai este mult şi răul va da pe dinafară. Sindromul gripei porcine este o moneda îndeajuns tălmăcită,de la mezat vor ieşi, ca şopârlele după ploaie, alte ameninţări, alte dezastre. Vistieria e goală,datori suntem până dincolo de moarte,parcă îmi vine să spun că nu te mai iubesc, ţara mea. M-am golit ,fără voia mea,de iubire. Nu mai iubesc decât trecutul tău romantic, prezentul tău îmi dă fiori , oamenii care te conduc mă înspăimântă.Dacă o ţară înseamnă şi oamenii ei,nu numai păduri ciuntite sau străzi murdare ,dacă o ţară înseamnă şi legătura care se naşte între semeni, atunci ţara mea e bolnavă şi eu am început să cred că nebunii din sanatorii sunt mai demni de respect. Da, eu sunt un vierme neînsemnat şi dragostea mea nu contează,sinceritatea mea nu foloseşte la nimic. Sunt un cod numeric personal, important probabil doar pentru eliberarea certificatului de deces. Oricine se poate lipsi de iubirea mea. Dar politicienii sunt personalităţi de renume şi dragostea lor faţă de patrie se manifestă năvalnic. Zi de zi te iau în braţe,patrie, cu vorbele lor meşteşugite, zi de zi îţi promit ca unei ibovnice, zile însorite şi bucurii până la cer. Însă pe străzi sunt tot mai mulţi români cu mâna întinsă, femei disperate se aruncă de la etaj din pricina şomajului, cât mai multe spargeri se comit, cât mai multe crime absurde. Un necunoscut dintr-un orăşel uitat de lume, ajuns în Parlament printr-o glumă a sorţii, a devenit cetăţean de Capitală şi dezaprobă analiştii de provincie, deşi el n-a semnat niciun rând

În urmă cu ani, mă vizita periodic la bibliotecă George Ţurcanu,actor de teatru şi film, la vremea aceea deja pensionar. Era un bărbat distins,delicat şi manierat, care nu reuşise să-şi scoată niciodată din suflet Rădăuţiul,acest ,,biet cătun’’,dispreţuit printr-o astfel de expresie de necunoscători şi adorat de cei care au trăit aici , înţelegând capriciile oraşului.Până la urmă şi locurile au un suflet pe care trebuie să-l pătrunzi cu înţelepciune,să-l înţelegi, ca şi cum ai avea de a face cu trecutul unui om încercat de viaţă. Uneori , vizitam împreună mormintele părinţilor,Mihai şi Anca Ţurcanu,el,fost librar în Rădăuţi,ea,poetă,uitată de cercetători şi ignorată de comunitatea locală.Din fotografiile alb- negru ,cei doi îmi dădeau sentimentul că mă privesc oarecum ca pe o veche cunoştinţă.George Ţurcanu îmi povestea despre copilărie,despre rolurile interpretate, despre iubite şi prieteni ,despre fiicele lui şi mai ales despre soţie, care murise şi ea... Mă gândeam adesea la George Ţurcanu, aşa cum mi-l imaginez şi azi,ca la un soi de lup de stepă,rătăcitor,inteligent,jumătate tandru ,jumătate prins într-o răceală imposibilă. Asta pentru că nu avea linişte să stea prea mult într-un loc.Astăzi era la Rădăuţi,mâine poate la Bucureşti,poimânie la Cluj sau Timişoara.,,Călătorind, uit de singurătate,nu mai aud haosul din mine’’,spunea.În fiecare an, de ziua mea, căpătase obiceiul de a mă suna sau de a-mi scrie.,,Ştii,eşti printre puţinele persoane pe care le vizitez,am avut mulţi prieteni,cu care am fost la vânătoare,la petreceri sau nebunii ,dar toate s-au dus...Este greu să găseşti un om constant în prietenie.Acum dacă îi sun,îmi răspund ciudat, ceva de genul...sună mai târziu,acum sunt ocupat. E la fel ca în dragoste,când ai iubit la nebunie un bărbat sau o femeie,cu care ai petrecut ceasuri dumnezeieşti şi care într-o zi ,dacă îl cauţi (sau o cauţi ) îţi răspunde impersonal că nu are timp.’’ Adesea îmi revin în minte cuvintele actorului şi încep să cred că expresia ,,sunt ocupat’’ ar trebui scoasă din uz,ar trebui să rămână doar apanajul snobilor,al acelora care nu ştiu ce înseamnă prietenia sau dragostea. De fapt...dragostea şi prietenia nu sunt pentru toată lumea.Nu,nu,am învăţat asta cu fierul roşu încins în inima mea.A trecut ceva vreme de când a murit prietenul meu,actorul. Uneori îmi lipsesc sfaturile lui,gesturile lui, împrumutate cu succes de la vreun conte din altă lume. Când nu am mai primit ilustrata de ziua mea,am ştiut că a murit.Suferea de leucemie.

Poate că mormintele părinţilor sunt acoperite de iederă,nu am mai făcut-o de mult pe ghidul în vechiul cimitir rădăuţean, dar nu am uitat povestea librarului din Rădăuţi,nu am uitat poeta sensibilă şi frumoasă,care uneori o făcea şi ea pe bibliotecara,asta numai şi numai dintr-o dragoste imensă pentru taina cuvântului tipărit. Eu mai am putere să mă întorc în timp.Pentru prietenul meu George Ţurcanu păstrez amintirile intacte şi nu sunt niciodată ocupată( când e vremea să fac o plecăciune) cu toată graţia inimii mele pentru acel conte sosit din altă lume, care jucase cândva în ,,Intrigă şi iubire’’ rolul lui von Walter. Dar poate că publicul aflat atunci la Teatrul Nottara din Bucureşti îl mai aplaudă şi astăzi. Cum poţi uita un om constant în prietenie?Cum poţi uita un om de genul căruia nu ai şansa să întâlneşti de multe ori în viaţă?

Domnul Cercel a demisionat.Secretarul de stat de la Ministerul Sănătăţii spune una, iar domnul Preşedinte cugetă alta.,,Care este legătura dintre gripa porcină şi oameni?’’,l-a întrebat nedumerit pe domnul Cercel un ziarist. ,,Legătura este că unii oameni sunt porci’’,a răspuns secretarul de stat. Bun răspuns!

Nu erau de ajuns criza,bolile,sărăcia,şomajul,nu erau de ajuns miciunile electorale fardate. Gripa porcină,vai dar ce nume bizar, a dat năvală peste noi, domnul Cercel spune să stăm calmi ,cică soseşte şi vaccinul, însă doar la sfârşitul lunii noiembrie. De peste graniţă,de la vecinii ucraineni,primim veşti care mai de care mai nefaste. Vasile Tărâţanu îmi spune:,,S-au închis şcolile, e închis şi muzeul,aveţi grijă de voi,fraţi români!’’. Arcadie Opaiţ este şi el îngrijorat:,,La noi e carantină, au murit oameni!’’. Acum e acum. Se reeditează din plin, pe viu şi în direct tragicul roman al lui Albert Camus. De Ucraina ne desparte o palmă de pământ. De ce ar fi Dumnezeu mai bun cu românii?Au ei mai puţine şi mai iertătoare păcate? De parcă un soi de ciumă ar fi dat peste vieţile noastre,agăţate şubred de uşa mortuară a democraţiei. Cortegiul de lux, impus şi de o guvernare şchioapă, stă să se prăbuşească peste noi. Specialiştii spun să ne izolăm în cazul în care ne bântuie vreun sindrom,îmi cer scuze dar îmi vine să spun că domnii specialişti au împrumutat ceva din capetele pătrate ale politicienilor.Şi cum să ne izolăm, mă rog frumos? Să închidem uşile? Să terminăm cu serviciul? Să nu ne mai pese de familia noastră,care ar trebui să se descurce cum o taie capul? Aha,era să uit.Trebuie să luăm legătura cu medicul de familie prin telefon,căci dacă suntem responsabili nu ne putem prezenta la cabinet , unde am putea pune în pericol sănătatea pacienţilor, şi aşa speriaţi de moarte de valul de gripă năucitor.Sper că indicaţiile prin telefon vor da roade. Sper să scăpăm de această încercare. Nu de alta, mă bate gândul că am putea sta cu toţii izolaţi prin case taman în ziua marii alegeri…Şi ce-ar face atunci domnii candidaţi? Ce rost ar mai avea disperarea lor de a pune mâna pe putere?La urma urmei, agitaţia acestora este mai periculoasă decât gripa porcină…