Conferinţa ştiinţifică internaţională ,,Identitate şi multiculturalitate în Bucovina istorică.Convergenţe culturale’’ ,desfăşurată sub egida Institutului ,,Bucovina’’ al Academiei Române, s-a deschis oficial astăzi ,la Rădăuţi , în prezenţa domnului Ortfried Kotzian, directorul Casei Germanilor de Răsărit (Munchen), şi a academicianului Dimitrie Vatamaniuc. Au prezentat cuvinte de salut senatorul Tiberiu Prodan, cercetătorul ştiinţific Mihai Ştefan Ceauşu, Gabriel Cărăbuş,directorul Bibliotecii ,,I.G.Sbiera’’, Simona Palagheanu, director la Direcţia Judeţeană a Arhivelor Naţionale, cernăuţenii Vasile Tărîţeanu şi Alexandrina Cernov, Ioan Bodnar,reprezentant al comunităţii ucrainene din România,Eduard Mohr,reprezentantul Casei Germane din Rădăuţi,parlamentarul Mircea Irimescu,cercetătorul ştiinţific Constantin Ungureanu(din Chişinău).Conferinţa a avut în program şi vernisarea expoziţiei ,,Documente austriece în arhivele româneşti’’-iniţiator de proiect fiind Mihai Ştefan Ceauşu.Au fost prezentate expuneri destinate unui cadru elitist, compus din specialişti şi academicieni.

Vreun nefericit suferise probabil un accident şi, pe pavajul din faţa Spitalului Municipal Rădăuţi, petele de sânge se uscaseră deja, amintind de ceva foarte trist şi dureros, fireşte. Deunăzi, aşteptasem şi eu vreun telefon de la cineva care să-mi spună aiurea că viaţa e frumoasă, ori să-mi repete ceva, orice, cum ar fi ‘’cineva, acolo, Sus, te iubeşte!’’. Soarele se alinta, încercând să aducă un iz de toamnă îndrăzneaţă şi era greu să fii tu însuţi, în sfârşit, într-o lume unde prietenii se arată doar din când în când. La urma urmei, când eşti trist, când suferi, crezi că doar tristeţea ta mai are sens. Şi de ce să tot fii o povară pentru cei care vor să împartă cu tine doar izbânzile şi bucuria?

În Spital, la Secţia Interne, în saloanele pentru Cardiologie, era cald şi pacienţii parcă lunecau prin viaţă, aşteptându-l pe doctorul Doru Iliescu să-i încurajeze, dându-le o nouă speranţă. Erau clipe în care numai doctorul Iliescu le putea înţelege spaimele şi neputinţa. Dacă aţi avut vreodată vreun părinte pe un pat de spital, înţelegeţi încărcătura acestor cuvinte. Într-un colţ, ca o umbră aproape, o femeie din Dorneşti, cu picioarele amputate, mă privea atent pe mine, cea care scriu şi vă spun cu francheţe această poveste. Când m-am ridicat, la sfârşitul vizitei mele, pentru a părăsi încăperea, femeia a putut să remarce: ‘’Ce repede v-aţi ridicat!’’. Puteam să umblu. Deci cineva, acolo, ‘’Sus’’, mă iubea. Aceasta a fost lecţia din Salonul 302. Ar putea fi utilă, vă spun, şi pentru voi, cei care contaţi pentru prieteni doar la vreme de izbândă şi bucurie...

Minciună,de ce te întorci să-mi tulburi singurătatea?

Minciună, mi-ai făcut visele ţăndări şi m-ai făcut să mă doară toată viaţa

Minciună,ce mai vrei de la mine dacă mi-ai luat tot?

Minciună, eu nu mai am pentru tine decât un pumn de cenuşă

Din zilele de diamant în care credeam în Tine

În care eram unică şi de neînvins

Eu acum adun ce a fost rău şi construiesc o casă fără uşi sau ferestre

În care tu să stai cu măştile tale

Minciună, eşti demnă de milă....

Unul dintre cei mai cunoscuţi profesori universitari din Cernăuţi , românul Ilie Popescu, îşi aminteşte astfel despre ,,Drumul său spre Golgota’’.

,,Când familia noastră s-a întors din surghiun, a trebuit să renaştem ca pasărea Pheonix,fiindcă în casă şi pe lângă casă şuiera vântul. Rudele ne-au adus câte ceva de ale gurii şi haine,dar familia noastră era numeroasă(9 suflete) şi n-au putut să ne ajute tot timpul. Eu cu Mircea şi Dragoş ne-am hotărât să ne ducem să-i argăţim pe alţii,deşi până la deportare puteau alţii să ne argăţească pe noi.Eu am fost argat trei ani.Peste multe decenii voi scrie cinci cărţi de cugetări versificate şi comentate(864 la număr), unde voi spune în una din ele:,,Să n-ajungi argat/La cel zgărcit şi bogat’’

Cercetând şi destinul altor deportaţi , universitarul Ilie Popescu rememorează întâmplările tragice prin care au trecut aceştia.

Filaret Mihoreanu din comuna Stăneştii de Jos ,raionul Hliboca,îşi aminteşte:,,Când am ajuns în faţa casei ,am îngenuncheat împreună cu mama şi am sărutat pământul la poartă până la prispă,până la uşă, care a tânjit după aceia ce-au încuiat-o acea noapte de pomenire.’’ Un alt gospodar,fost deportat,Teofil Iaţeniuc,ne povesteşte că,, la Stăneşti...iarăşi necazul.N-am găsit nimic din ceea ce am lăsat când am fost ridicat.Casa era arsă,iar vaca,junca,oile şi stupul de albini au fost împărţite între cozile de topor din sat chiar în ziua deportării noastre...Au trecut ani, sunt bătrân,dar nu pot înţelege nici acum ce ce am greşit, copil fiind, în faţa legii, că am fost dus în străinătăţi,unde mi-am pierdut părinţii şi o soră şi unde am dus o viaţă mai rea ca un câine vagabond.’’

Note:Ilie Popescu,Ion Cozmei.Drumul spre Golgota,Editura ,,Moldova''-Iaşi,1994,p.95

Filaret Migoreanu.Drumul nenorocirilor noastre,în cartea lui Ion Posteucă,,Aminitiri din triste vremuri’’,Hliboca,2002,p.11

Teofil Iaţiniuc.Din şase ,ne-am întors doar trei,din cartea lui Ion Posteucă ,,Amintiri din triste vremuri’’,Hliboca,2002,p.21

Profesorul universitar Ilie Popescu din Cernăuţi mi-a pus la dispoziţie un material privitor la destinul foştilor deportaţi, întorşi la vatra strămoşească.

,, După ,,eliberarea '' Nordului Bucovinei( 1940, 1944)şi până la prăbuşirea regimului comunist din URSS (1991) de tristă amintire, băştinaşii din dulcea Bucovină au trecut patru etape istorice’’, îşi începe autorul expunerea.

Potrivit universitarului aceste etape au fost:

,,1.Împuşcarea unei părţi din populaţia locală(...

Pentru astăzi o glumă...un fapt petrecut întocmai. Sun de dimineaţă un instalator şi-l rog să vină pentru o intervenţie la instalaţia din bucătărie.,,Sunt Mălina'', spun eu prezentându-mi problemele.

Omul zice să revin cu un telefon pe la ora 14.00. Eu mă conformez şi îl sun din nou. ,,Dumneavoastră sunteţi cea de dimineaţă? Că eu cunosc două Măline, una de la Bibliotecă şi una de la ziar.Sunteţi Mălina Aniţoaei de la ziar?’’ ,,Aaa, chiar aşa ‘’, încep eu să mă bâlbâi,pufnind în râs.,,Reveniţi cu un telefon mai târziu’’, îmi spune din nou destul de serios.

Instalatorul nu a venit nici acum. Stau şi mă întreb:Nu era mai bine să-i spun că sunt cea de la Bibliotecă? Dar oare care din cele două Măline scrie acum? Na ,că nu ştiu. Apa în bucătărie picură …pic..pic..

Am primit nu demult în dar volumul de versuri ,,Gânduri rebele’’, semnat de Petru Grior, preşedintele Societăţii ,,Golgota’’ din Cernăuţi. Dacă eram obişnuiţi să-l ascultăm pe distinsul Petru Grior în calitatea sa de cercetător, prezentându-ne cu acurateţe date despre victimele stalinismului , cartea de versuri ne descoperă tensiunea unui suflet marcat de povara trecutului dar şi de o sensibilitate inconfundabilă. Descoperim imagini pe care nu le-am putea găsi creionate în expresia vreunor poeţi consacraţi. Simplu, cald,lin, strălucitor şi limpede , Petru Grior scrie şi trăieşte autentic:,,Ninge afară/Universul îşi scutură pletele albe/fulgii cad ca nişte flori de tei, acoperind ţinutul cu Doina Poetului/E Ianuarie’’. ,,Autorul acestor gînduri rebele a trecut prin negrele pătrate ale coridoarelor lungi ,simţind realitatea raţionamentelor şi ipotezele născocite , bucurându-se , după prigoniri, de mărimea libertăţii şi responsabilitatea timpului. De aceea el se cufundă în scrumul istoriei , căutând în grădinile astrale trandafirii pierduţi ai iubirii , fiind convins că poate salva omenirea ,care alunecă tot mai mult în tina dezastrului ’’, scrie în cuvântul de început Octavian Bivolaru, vicepreşedinte al Societăţii Regionale Golgota. În loc de epilog, ziaristul Vasile Carlaşciuc rememorează :,, În acea minunată duminică de mai 1989, când s-a deşteptat intelectualitatea română din Nordul Bucovinei , constituind Societatea pentru Cultură Românească Mihai Eminescu , în Sala de marmoră a Universităţii Cernăuţene a răsunat şi propunerea lui Petru Grior, titular al Arhivei Regionale de Stat, de a comemora amintirea jertfelor represaliilor regimului totalitar , de a crea în cadrul noii societăţi un grup care s-ar putea ocupa de scoaterea la lumină a paginilor tragice din viaţa românilor pe acest plai mioritic. Şi în puţin timp după acea duminică de mai , care a pus aici începutul primăverii spirituale româneşti de la finele secolului al XX-lea , a apărut şi Societatea Golgota , avându-l ca preşedinte pe Petru Grior. Faptele acestuia sunt bine cunoscute. În satele din regiune au fost ridicate monumente sau cruci în cinstea jertfelor nevinovate ale represaliilor, astfel aducându-le măcar numele acasă , incrustate pe placă de granit, în fiecare an sunt organizate manifestări de doliu la Fântâna Albă, unde au fost cosiţi de gloanţele grănicerilor sovietici sute de români care voiau să trăiască liber la Mahala,Herţa, Storojineţ şi Cernăuţi’’.,, Cred că Gândurile rebele ale lui Petru Grior vor completa meditaţiile noastre asupra acestor lucruri sacre’’, încheie Vasile Carlaşciuc.

Voi reda în întregime poezia,, Întîi Decembrie-Ziua Naţională a României’’.

,,Când soseşte ziua asta/Dor cu dor se împreună/Toate visurile noastre/Se adună, se cunună.

Când soseşte ziua asta/În ţinutul ca un mire/Hora neamului porneşte/Cu iubire din iubire.

Când soseşte ziua asta/Steaua dragostei răsare/Mândra Ţară înfloreşte/Din hotare în hotare.

Când soseşte ziua asta/Cu lumină diafană/Dumnezeu balgosloveşte/Glia mea daco-romană.’’

Am redat-o pentru că este printre puţinele poezii cu mesaj patriotic în stare să transmită un sentiment real, fără emfaza şi ipocrizia pe care o găsim cu prisosinţă în paginile poeţilor din Patria Mamă...Din partea mea, un gând rebel poetului nebănuit Petru Grior.

Cea de-a XX-a ediţie a Sărbătorii Limba Noastră cea Română desfăşurată la Cernăuţi ,duminică,13 septembrie , nu putea începe fără un popas la statuia lui Mihai Eminescu care ,aşa cum arăta şi preotul Gheorghe Hostiuc din Suceava , simbolizează statornicia limbii noastre. ,, Vin să aduc mesajul şi binecuvântarea ÎPS Pimen, cel care îi are în inima sa pe toţi fiii duhovniceşti care îl cântă pe Dumnezeu folosind limba literară română’’, a spus Gheorghe Hostiuc...

Zice-se că nopţile trecute, în apartamentul unei doamne care locuieşte în vecinătatea Colegiului ,,Eudoxiu Hurmuzachi’’ din Rădăuţi au apărut, nocturn, liliecii. Cum, necum, femeia îngrozită i-a numărat: 18 lilieci. Dacă uşa de la bucătărie ar fi fost deschisă, liliecii ar fi năvălit în tot apartamentul şi ar fi dublat spaima proprietarei care, oricum, a avut nevoie de ajutor pentru a scăpa de musafirii nepoftiţi, pitiţi prin toate colţurile.Asociaţi cu spiritele demonice,...

Cu cât înaintezi în timp crezi ca devii mai înţelept, adevărul este că multe lucruri rămân de neînţeles şi că oamenii pe care îţi imaginai că îi cunoşti devin ciudaţi şi poate că mult mai complicaţi decât bănuiai. Câtă vreme îi dăruieşti unui om dragostea ta , înţelegerea ta, inteligenţa sau afecţiunea ta se poate întâmpla ca omul acela să nu înţeleagă nimic şi să nu-ţi ofere nimic. Ba mai mult, când deja vei obosi şi te vei da la o parte plin de mâhnire, te va întreba ce poţi să-i oferi sau îţi va râde în nas , persiflându-te cu expresia ,,tu oferi totul fără să ţi se ceară…’’ Interesant, nu ? Dacă atitudinea riscă să pară vulgară, ei bine, păstrează în sine un grad concentrat de meschinărie. Ajungi la concluzia că pentru a-l trezi la realitate pe omul împricinat ar trebui poate să-i iei înapoi, încetul cu încetul, tot ceea ce i-ai dat, chiar dacă unele lucruri le-a şi obţinut prin înşelătorie, lăsându-i doar demnitatea unei prietenii sincere, pe care să o poată răni până la extreme, până va ajunge să o privească în ochi ruşinat şi confuz. Luându-i totul l-ai elibera de ruşine, iar ruşinea unui astfel de om e ca sarea în bucate. Dă gust unei răni care stătea să te distrugă. Se transformă într-o armă care-l va atinge pe cel care-şi propunea s-o mânuiască. Habar nu are că nu te poate batjocori cât poţi tu îndura.Mai devreme sau mai târziu, simbolic, într-o zi, când nimeni nu-i va mai oferi nici dragoste, nici înţelegere, nici clipe magice de confesiune ( şi fiţi convinşi că pentru oricine vine o astfel de zi) omul va înţelege că nu a ştiut să primească, dar va fi prea târziu. Va duce greu povara unei prietenii pe care a umilit-o . Şi pentru ca noi, perdanţii, cei care oferim prosteşte fără să ni se ceară (cei care ne lăsăm orbeşte păcăliţi de şiretlicuri) să suferim mai puţin, e bine să înţelegem că fiecare om pe care l-am întâlnit a fost o carte care, în mod obligatoriu, a contribuit la dezvoltarea noastră umană. Singura noastră răzbunare demnă este să nu fim asemeni lor. Au mai spus-o şi alţii; de la unii dintre oameni trebuie să învăţăm cum să nu fim.