În urmă cu câțiva ani,la 9 Mai, veteranii din Rădăuți puteau fi văzuți în parcul central. Pe atunci erau mulți la număr iar unii dintre ei încă aveau tăria să zâmbească la amintirea năucitoare a războiului. Erau îmbrăcați îngrijit deși hainele păreau a fi achiziționate de la un magazin de lucruri vechi, păstrând în ele în ele mirosul gloanțelor de pușcă. Un veteran nu avea un braț,altul își purta cu greutate piciorul, fiecare avea însă un mod aparte de a privi lumea. Fiecare se mândrea cu medaliile primite, recompensă pentru actele de curaj. Stăteau la poveste,rememorând crâmpeie de pe câmpul de luptă.Acești bătrâni supraviețuitori ascundeau în suflet comori peste care praful se așternea neiertător. Nici războiul nu l-a copleșit atât de tare pe unul dintre eroi așa cum l-a împovărat moartea propriului fiu, poet dispărut prematur în urma unei boli fără vindecare. Zilele trecute l-am văzut pe veteran cercetând cu ochii mijiți locul unde se afișează ferparele. Încerca să deslușească numele celor care muriseră cu o zi înainte. După o viață plină de neprevăzut, după ce ai văzut murind zeci sau sute de oameni sigur că zilele și nopțile au altă însemnătate, intraductibilă pentru generațiile care vin. Astăzi, la Rădăuți, veteranii pot fi numărați pe degete. Majoritatea au plecat în lumea umbrelor, luând și tainele înspăimântătoare din timpul războiului. Despre acel timp lumea va afla în continuare din manualele de istorie. Cei care au făptuit istoria și-au trăit tragedia în tăcere iar noi nu ne-am putut ridica la înălțimea demnității lor.

Era ziua de 1 Mai. Soarele ardea cu putere nefirească. Petrecăreții își făceau veacul prin grădini abia înverzite , oamenii sortiți să tragă precum robii munceau ignorând sărbătoarea. Viața pulsa în Rădăuți, avea savoarea unui timp drag și dulce. Iubim întotdeauna ceea ce pleacă. Iubim.
Femeia părea trecută de 75 de ani. Purta o pălărie albă și o rochie albastră, cu guler princiar și manșete scrobite. Am văzut-o intrând în parc purtând un zâmbet copilăresc pe buze. Nu știam ce ascunde în cutia ermetic închisă, de parcă ar fi dus în brațe o nebănuită comoară. Am putut desluși dialogul femeii cu o umbră,am putut înțelege blândețea cu care își rostea cuvintele aristocrat șlefuite, cuvinte pe care le dăruiești doar prietenilor dragi. Când s-a așezat pe banca din parc, secretul din cutie a ieșit la iveală: o pisică neagră cu guler alb, cu ochi și blăniță de catifea. Nicio prietenie din parc nu părea atât de temeinică așa cum se arăta legătura dintre cele două . Privirea femeii luneca drăgăstos peste ființa lipsită de apărare care îi știa poate întreaga viață. Pisica la rândul ei continua povestea printr-un tors încărcat de magie. Soarele ardea puternic deși amiaza se topise de mult . În centrul Rădăuților doar bătrâna și pisica își mai puneau la bătaie sentimentele trainice și sincere. Restul era vâlvătaie, restul se rezuma la alcoolul din pahare ,la rochile provocatoare ale femeilor, viața avea un conținut jumătate dramatic,jumătate vulgar. Echilibrul lumii parcă rămăsese atârnat în cutia misterioasă pe care femeia o purta cu dragoste în brațe. Nimic nu este mai înălțător decât să ai un prieten adevărat .Iar când prietenul este o pisică ai garanția secretelor tale…